luni, 25 mai 2015

SUFERINŢA ESTE PÂRGHIA EVOLUŢIEI



„Se apropie comemorarea patimilor, morţii şi eliberării Duhului din trupul Fiinţei divine, care în ultima Sa coborâre pe Pământ a purtat numele de Isus. Aniversarea învierii Domnului solar este veche de când lumea, pentru că ea pecetluieşte o nouă etapă în mersul prefacerilor continue ale planetei Pământ. Ea marchează un pas mai departe în mersul evoluţiei acestui glob.
Coborârea Fiului divin în trup, pătimirea şi moartea Sa sublimă să fie icoană tuturor oamenilor, că viaţa trupească este închinată suferinţei.
Suferinţa nu este totdeauna o pedeapsă, după cum afirmă unii oameni, ci este o pârghie prin intermediul căreia spiritul închis în această formă este făcut mai atent, este silit să înveţe. Pământul e o şcoală unde duhul se iluminează la focul durerilor repetate, urmate de rare bucurii şi mângâieri, etape scurte de odihnă, elixir de forţe noi, pentru zilele întunecate, pline de lacrimi, ce vor urma.
Cei ce nu cunosc organizarea lumilor şi a regulilor ce dăinuie în ele, din veşnicie, îşi zic:
„Pentru ce ne-a dat Tatăl creator un trup în care trebuie să suferim? Pentru ce ne-a hărăzit suferinţa ca instrument de ridicare a spiritului? Cum de nu are El milă de copiii Săi?” întrebări de felul acesta le pun şi duhurile din lumea noastră spaţială.
Când grupul nostru a sosit pe satelitul Pământului, printre primele informaţii cerute îngerilor acestui glob au fost: „Cu ce fel de instrumente vom învăţa aici? Cum ne va fi trupul, temniţa duhului supus la torturi? Vine vreodată pe acest corp ceresc Stăpânul acestei împărăţii cereşti, al acestui sistem solar? Cât va dura aici şcoala noastră?” Şi multe alte întrebări iscoditoare.
Într-o altă prelegere am spus că după o şedere de 26.000.de ani pe Pământ, grupul nostru se va retrage pe Lună, unde ne vom petrece vacanţa planetară. Când totul va fi pregătit, grupul nostru îşi va lua zborul spre o altă planetă, poposind în prealabil pe satelitul ei. Dar dacă acea planetă nu are satelit? Pe asemenea corpuri cereşti nu ne oprim, pentru că viaţa pe planetele lipsite de sateliţi este inferioară vieţii actuale. Duhurile nu mai pot coborî panta evoluţiei. Ele se străduiesc să urce mereu, iar nu să coboare. Pe o asemenea planetă inferioară trimitem din nevoiaşii grupului nostru, cât timp vom sta noi pe Lună, ca să-şi facă şi ei, repede, două-trei întrupări penibile, pentru fortificarea voinţei lor încă slabă.
Voinţa este resortul care împinge spiritul să vadă, să analizeze, să judece, să înveţe din ce în ce mai mult. Nicăieri şi nimeni nu este supus, contra voinţei sale la noi întrupări, la grele vieţi trupeşti, pline de tentaţii şi primejdii. Aşadar nu vom trimite cu sila pe anumiţi fraţi de-ai noştri în aceste planete fără sateliţi, unde viaţa este mai grea decât pe Pământ, ci numai după voinţa lor ,înţelegând şi ei folosul suferinţei pentru întărirea lor spirituală. Cât vor sta acolo noi îi aşteptăm pe Lună. La întoarcere voinţa lor va fi tonificată şi înţelegerea mai clară.
Din cele expuse, reiese că spiritul însuşi, recunoscându-şi slăbiciunea, mai ales a voinţei, se supune reîntrupărilor pline de dureri, în scopul corectării.
La fel se întâmplă şi în lumea voastră. Un om cu un organ afectat de o tumoare, ştiind că numai supunându-se unei operaţii chirurgicale se va face bine, porneşte cu toată voinţa la medicul chirurg.In lumea cerească totul e armonie. Totul se face prin convingere şi ajutor reciproc. Nicăieri nu se întrebuinţează forţa oarbă, pentru că întrebuinţarea silei în locul raţiunii şi convingerii produce revoltă, iar superiorul care ar întrebuinţa-o ar încălca Legea fundamentală a creaţiei: Iubirea. Având drept model Legea iubirii, nu putem întrebuinţa decât argumentul, ideea. Noi propagăm mereu prin idei, prin argumente, aserţiunea că progresul nu este posibil fără durere. Dar cum argumentul, fără dovezi, are o valoare relativă, noi, cei mai ridicaţi ai grupului nostru, coborâm împreună cu îngerii noştri solari în întunericul trupului, pentru a da pildă celor mai mici, că trebuie să sufere, că suferinţa este o necesitate absolută. În faţa acestor exemple, ei înţeleg rostul întrupării: învăţarea prin intermediul durerii pricinuită de trup.
Fără aceste sublime exemple, duhurile ar accepta greu chinurile vieţii trupeşti. De multe ori s-a întâmplat ca un duh mai tânăr al grupului nostru să ne întrebe: „Lumină, eu văd că duh fiind, am destule suferinţe sufleteşti de îndurat; oare acestea nu sunt suficiente ca să progresez? Ne vorbiţi că Legea Tatălui cere ca prin suferinţă să ne ridicăm în putere şi strălucire. Dar de unde ştiţi dumneavoastră de această lege, de acest ordin? Cine vi l-a spus?”
Suntem nevoiţi ca pe micul şi neştiutorul nostru duh să-l facem să înţeleagă că totul pleacă de la Tatăl, că această Lege ne-au prezentat-o îngerii noştri, conducătorii existenţei pe acest glob, că însuşi Stăpânul acestei vaste împărăţii coboară din Tronul Său solar pe Pământ şi ne vorbeşte ca duh şi ne demonstrează ca om trupesc, această Lege a Tatălui creator. Îi spunem micului duh că Fiul iubit al Tatălui central, ce sade pe Tronul spiritual din centrul sferei operei Sale, se face om trupesc din când în când, coboară pe această planetă şi ne spune: „Aşa cum am văzut Eu pe Tatăl că face, aşa fac şi Eu. Ceea ce Tatăl Meu M-a învăţat, aceea vă învăţ şi Eu pe voi”. Cât timp a stat în atmosfera fluidică a globului nostru, multe taine şi multe învăţăminte ne-au rămas de la El.
Dar duhul începător al şcolii Pământ ne întreabă din nou: „Când noi, suferim în Cer şi ca om trupesc pe pământ, pe îngeri nu-i doare, nu-i cuprinde mila de noi?”
Pentru a nu rămâne sărmanul nostru frate fără răspuns, îi spunem: „Da, ei ştiu tot, suferă nespus pentru suferinţa omenirii, dar nu pot să o înlăture, aceasta fiind Legea Tatălui. Cel mult, din când în când, o mai uşurează, ori mai amână o parte din ea, pentru o nouă întrupare”.
Îngerii ne spun şi nouă, când avem ocazia să asistăm la conferinţele lor: „De câte ori n-am schimbat planurile noastre, văzând puterile voastre de răbdare la capătul lor! Tot progresul săvârşit pe Pământ se datoreşte sforţărilor noastre. Noi vă dăm norme noi, cerute de evoluţia voastră socială, religioasă şi ştiinţifică. Noi am venit din Soare pe acest glob, chiar din momentul dezlipirii nebuloasei planetei voastre din marea nebuloasă solară. Noi suntem A (alfa) duhurilor, pentru că am venit cei dintâi pe Pământ, şi suntem Ω (omega), căci vom părăsi ultimii acest glob, după ce toată viaţa va pieri de pe suprafaţa sa şi din Cerul său.”
În lumea noastră avem situaţii asemănătoare cu cele din lumea voastră. Câte unul din grupul nostru îşi permite întrebarea: „Mărime, frate-lumină, nu vi s-a urât de atâta şedere lungă de miliarde de ani pe Pământ?” Interpelatul nostru înger îi răspunde cu bunătate: „Nu, nu ni s-a urât, pentru că suntem mereu în lucru, în forme noi de activitate. Mereu se schimbă felul activităţii noastre şi, în plus, profunzimea cu care ne concentrăm şi dăruim în acţiunile noastre ne absoarbe atât de mult, încât nici nu ne dăm seama când au trecut o mie de ani.”
Pentru a ne da o probă de adâncimea cunoştinţelor lor, îngerii ne fac următoarea expunere:
„Iată un număr compus dintr-un şir kilometric de mii de miliarde de unităţi. Acest număr, înmulţit prin el însuşi, ne dă numărul cutare; dacă la acest produs adăugăm de şapte ori atâta, obţinem numărul cutare, care împărţit la X, dă catul numărului Y. Acum controlaţi şi voi exactitatea calculului meu, iar dacă veţi găsi o greşeală, mă angajez să vă conduc într-o călătorie prin câteva planete, căci voi obţine autorizaţia de la Stăpânul suprem.” Atunci tăbărâm cu toţii, calculăm şi iar calculăm, şi după un timp destul de lung constatăm că îngerul nu a greşit deloc. Calculul său de câteva secunde, nouă ne-a solicitat zeci de minute. Acesta e un mic exemplu din care deducem profunzimea cunoştinţelor cetelor îngereşti. Calculul său fiind perfect, călătoria noastră n-a avut loc, iar îndrăzneţul care îl întrebase se prosternă în faţa vastei ştiinţe a îngerului: „Cu adevărat mare eşti în cetele Tatălui ceresc! Dar cum ai ajuns să ştii atât de mult?”„Prin evoluţie, fiule - zise îngerul — din treaptă în treaptă şi prin necurmate suferinţe. Din om neştiutor ca tine, după milioane de veacuri am ajuns unde sunt. Noi suntem servitorii umili ai Tatălui ceresc, şi împlinim ordinele Sale, transmise rând pe rând. Ordinele plutesc prin spaţiu, aduse de curentul cosmic; noi le captăm, le citim şi apoi căutăm să le aplicăm planetei Pământ, spre evoluţia ei. Aceste ordine nu le puteţi percepe deloc şi chiar dacă le-aţi auzi, nu le-aţi înţelege fondul. Chiar acum ele trec pe lângă tine, fără să le vezi. Universul este străbătut mereu de ideile Centrului, dar ele nu pot fi recepţionate de orice spirit. Din o mie de idei venite de la Tatăl ceresc, destinate acestei planete şi al căror conţinut îl cunoaştem, voi spirite umane înţelegeţi doar una.
După cum nu ştiţi de aceste idei venite de la Centru, nu ştiţi nici ce are Tatăl în cosmosul creat şi în Sfera divină. Acestea ne preocupă pe noi, îngerii, şi nu ne lasă să ne plictisim. Misiunile de una sau două mii de ani, făcute de unii dintre noi, acolo unde necesităţile evoluţiei noastre o cer, nu contează faţă de miliardele de ani cât stăm în jurul acestei planete.
Ţie, care mi-ai pus întrebarea, îţi pot spune vârsta, căci nu eşti spirit tânăr, ci ai o mare vechime. Tot aşa cum oamenii trupeşti pot afla vârsta unui copac secular după cercurile trunchiului său, privindu-te, pot deduce - după felul culorilor şi numărul vibraţiilor perispiritului tău - vârsta ta, de când Tatăl nostru te-a creat. Nu te mira de capacităţile noastre, căci, silindu-te le vei poseda şi tu.”
 

fragment din cartea „ Din Tainele Vieţii şi aleUniversului”- Scarlat Demetrescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu